Labirint

"She's got eyes of the bluest skies
As if they thought of rain
I hate to look into those eyes
And see an ounce of pain"
Ochii sai, doua fanturi ratacite din infinit, doua bucati albastre pierdute din inaltul paradis al cerului... O privire patrunzatoare, un zambet suav, o expresie sfioasa si un chip angelic contureaza alaturi de personalitatea ce a invatat-o sa nu ii scape nimic niciodata, o persoana ce se joaca cu gandurile tale cu atata usurinta cu care si le pierde pe ale ei cand te vede.
Mi s-a parut mereu exagerat sa spui ca o persoana este lumea ta. Lumea e formata din cer si pamant, rauri si mari, bucurie si ura. Oricat de complexa ar fi o persoana nu le poate avea pe toate, obisnuiam sa spun. Si, adevarul e ca , uitandu-te la o persoana oarecare nu vezi toate astea, dar cand te uiti in ochii ei, vezi paradis si infern, extaz si depresie, ghetari si oceane. Ochii ei au ceva diferit, ceva ce te innebuneste lent, o placere vinovata pe care ti-o asumi de fiecare data cand o privesti succind sau te uiti fix in ochii sai si ea iti zambeste din farama de suflet pe care o mai are.
Si iti ocupa tot timpul, iti obsedoaza toata fiinta acea privire pe care ti-o arunca si iti e indeajuns pentru ca imaginea ei sa ramana in mintea-ti incalcita pana cand o vei vedea din nou pentru a reincepe cercul vicios, dar atat de placut in care ai intrat de buna voie si devi incet, dependent. In centrul ochilor sai vezi noaptea, vezi cum ard acolo toate trairile pierdute in univers si sentimente renegate si suflete pierdute. E ca un labirint in care te avanti in cautarea sufletului unei persoane. Trebuie sa ai grija la fiecare pas, pentru ca, intr-o buna zi sa ajungi la adevaratul om ascuns sub masca uzuala, o masca metalica si rece ce ascunde sub ea pielea fina, calda, alba ca varul a unui suflet inghetat la extreme, concentrand toate simtirile inauntrul sau.
1,2,3... o secunda relativa, o eternitate si inca o jumatate de veac au trecut de cand te-ai pierdut in uitare ratacind prin privirea-i tematoare, tematoare de oameni, fiindca e firava si oamenii si-ai pierdut si ultima picatura de umanitate; ratacita fiindca drumul e lung si nu are cale de intoarcere, rascruci sunt multe si momente depressive au fost si vor mai fi; si patrunzatoare, ajungand intr-o secunda in mintea ta in care ramane multa vreme si te face sa iubesti misteriosul din fiinta ei, sa o intelegi si sa o adori, oferindu-ti linistea pe care o cauti de mult, numai prin simpla-i prezenta.